POVEȘTI DE VIAȚĂ CU SM: De ce ‘Life is not a fight’? (FLORENȚA CERNESCU)

By Denisa Paslaru 1 year agoNo Comments
Home  /  Povesti de viata  /  POVEȘTI DE VIAȚĂ CU SM: De ce ‘Life is not a fight’? (FLORENȚA CERNESCU)
16244101_10210978349547239_92656869_nCând am făcut blogul, numele a venit destul de simplu. Blogul l-am creat inițial în speranța că voi ajunge la persoane în situații similare (SM, Lyme, confuzie, schimbări , etc), și mai mult decât cu speranța că alții să simtă că nu sunt singuri, cum m-am simțit eu de atâtea ori, poate să reușim să vedem împreună și niște lucruri pozitive care se întâmplă în tot haosul acesta.
Când am fost diagnosticată cu Lyme, și am ajuns la clinica din Germania, medicii de acolo m-au direcționat către niște site-uri, “ca să știu/văd că nu sunt singură”. Plină de speranță, mă așteptam să dau de niște povești de succes, posibile vindecări, drumuri spre vindecări. În schimb, după primele filmulețe, am decis că nu îmi face bine să mă uit pe acele site-uri. Erau bolile, prezentate în toată splendoarea lor, copii în scaun cu rotile, plângând, chinuindu-se. Ok, ceva real, dar nu ceva ce ai vrea să vezi când ești sub efectul antibioticelor, când toate simptomele ți se înrăutățesc, poate când te simți slăbit de la cortizon etc.
Așa că la momentul acela am decis să îmi scriu propria poveste de succes. Dacă pe tot Internetul, (atunci) nu exista ceva care sa inspire puțin pozitivism, mi-am propus să fac eu asta. Să găsesc eu în mine acea fărâmă de speranță în disperarea bolii, și să văd unde mă duce.
De când am fost diagnosticată cu SM, în 2005, și la îndemnul părinților și rudelor, atunci când nu am ignorat boala, am luptat cu ea. Fiecare pas pe care îl făceam înverșunată când simțeam că nu mai am forța în picior, fiecare sforțare să continui să dansez când mă lăsau picioarele, consideram că va fi ceea ce mă va face învingătoare în aceasta luptă. Cu toate astea, boala a progresat, fără să țină cont de înverșunările, încrâncenările mele, în ritmul său, încet, constant și sigur, până m-a făcut să văd într-un final, că poate nu e asta soluția. Poate este ceva ce totuși, nu fac bine.
Și atunci m-am întrebat cum ar fi să privesc din cu totul altă perspectivă? Cum ar fi dacă, în loc să duc o luptă cu cineva care nu există fizic (dar pe care eu îl simt atât de prezent), aș face pace? Aș accepta-o ca parte din viața mea?
Cu ajutorul psihoterapiei și citind foarte mult individual, am început să schimb lucruri pe care le consideram atât de mult parte din viața mea, din mine. Am început să mă gândesc la lucruri pe care le fac, de care sunt foarte atașată, care nu neapărat sunt rele. Și am început să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă le-aș schimba. Dacă aș înceta să le fac. Să gândesc într-un anumit fel, lucruri pe care le-am făcut toată viața pentru că…pur și simplu. Poate am fost
învățată să le fac și totuși nu îmi aparțin.
15940678_1580112608684533_8381670358262449579_nUn exemplu care îmi vine acum în minte este referitor la iubiții mei. Mama mi-a insuflat să caut pe cineva care se pricepe foarte bine să repare lucruri în casă, “să fie spirt”. Ok, asta e ceva ce aș putea schimba, m-am gândit. Deși, în teorie, este ideal să ai un bărbat bun la toate în casă, este oare suficient să te și facă fericită? Cum ar fi dacă nu aș căuta asta, și aș lăsa pur și simplu lucrurile să se întâmple?
Este doar un exemplu minor, și așa am început să fac schimbări fundamentale. Să schimb percepții, convingeri puternice, fără să las totuși să îmi afecteze principiile de viață: ok, am continuat să fac sport, să mănânc sănătos, să fiu corectă și mereu să judec mai puțin, totuși fiind mai relaxată cu mine, mai puțin critică și agresivă, în opoziție cu ceea ce am fost până în momentul acela față de mine.
De ce consider că boala, viața, nu ar trebui să fie o luptă? Pentru că am văzut ca nu pot duce lupta asta. Că dacă încerc să mă lupt cu viața, nu am cum să ies câștigătoare. Atât viața, cât și boala, mi-au arătat că întotdeauna se poate mai rău. La puțin timp după ce m-am îmbolnăvit, a murit tata. Apoi au plecat prietenii mei de atunci de lângă mine. Imediat s-a îmbolnăvit și mama. Și lucrurile au continuat. Întotdeauna se poate mai rău. Puteam să sper, sigur, că va fi mai bine, dar dacă am văzut ca nu și nu, atunci ce să fac? Clar ce făceam, pentru mine nu mergea. Abordarea asta de luptă, de încrâncenare, de “struggling”, nu m-a ajutat. Momentul în care am făcut aceste schimbări fundamentale de percepție, de la luptătoarea veșnică, la cineva poate puțin mai spiritual, care a decis să facă pace cu viața și să accepte aceste schimbări și lecțiile implicite ale bolii, a fost momentul care mi-a adus liniște sufletească.
Nu înseamnă că am găsit vindecarea miraculoasă a bolii, nu înseamnă că nu sunt momente grele în continuare. Singura diferență este că acum sunt suportabile. Acum le gestionez cu mai mult calm, cu mai multă grijă față de mine, față de corpul și sufletul meu. În același timp, am învățat să fiu recunoscătoare pentru toate lucrurile bune și mai puțin bune care se întâmplă, și să găsesc partea pozitivă și în cele mai negre perioade. De când mi-am schimbat aceste percepții, alt fel de oameni au intrat în viața mea, cei de la care nu mai aveam ce învăța au ieșit fără ca eu să fac ceva sa îi îndepărtez, noi drumuri mi s-au deschis, noi oportunități și noi cunoștințe pe care le învăț in fiecare zi.
Așa gestionez eu lucrurile. Poate pentru alții ideea de învingător – luptă funcționează, ceea ce este ok. Eu am găsit altă abordare, și pentru mine funcționează #lifeisnotafight 🙂

 

Cu dragoste,
Florența
(articol apărut inițial pe lifeisnotafight.com – copyright Florența Cernescu)
Category:
  Povesti de viata
this post was shared 0 times
 500

Leave a Reply

Your email address will not be published.